În cartier, povestea nu se spune niciodată cu voce tare. Se șoptește, se lasă în aer ca fumul gros de țigară care se ridică dintre mesele de beton de sub bloc. Coregrafii stranii, cusute cu ață roșie, se repetă obsesiv: cine intră, cine iese, cine dă mâna cu cine. Toate mișcările par să aibă un sens ascuns, un cod care scapă privirii neantrenate.
Tipii ăștia, care-ți par doar niște figuri prăfuite pe colț de stradă, ascund în buzunare mai mult decât chei și telefoane. Sunt niște killeri amatori, niște soldați care nu știu niciodată exact în slujba cui joacă. Oamenii îi privesc cu suspiciune, dar foarte puțini au curajul să tragă firul roșu care leagă prezența lor de ceva mai mare.
Adevărul nu e departe de tine! Îl vezi în oglinda murdară a vitrinelor lăsate în paragină, în telefoanele care par să sune mereu când nu trebuie, în ochii vecinului care știe mai multe decât spune. Adversarii tăi nu sunt doar niște umbre din cartier – sunt și companii îmbrăcate în costume scumpe, instituții care par impenetrabile și figuri care zâmbesc la televizor, dar își dau întâlnire cu băieții din spatele blocului.
Coregrafiile astea dubioase nu sunt întâmplătoare. Totul e cusut cu ață roșie. Firul trece prin buzunarele interlopilor, prin rapoartele financiare ale unor firme „onorabile” și prin birourile cu geamuri fumurii unde deciziile mari se iau în liniște.
Nu ești departe de adevăr. Dar adevărul nu se dă pe tavă. Trebuie să-l urmărești ca pe o umbră care se joacă cu tine: un pas înainte, doi înapoi. Și atunci îți dai seama că piesa de teatru din cartier nu e doar a cartierului – e o scenă globală, iar spectatorii adevărați sunt cei care au învățat să privească dincolo de perdea.
Manuel Tucaliuc.
