Hei, tu. Da, TU. Ăla de 40 de ani, ascuns ca un laș între patru pereți, cu laptopul, filmele și scuzele tale patetice. Am o veste pentru tine: te-ai transformat într-o fantomă vie.
Te amăgești cu „anxietăți”, cu ironii ieftine, cu „vai, bomba atomică poate veni mâine”. Serios? Crezi că ești profund pentru că stai cu fricile tale? Nu ești profund. Ești blocat. Și, între noi fie vorba, începi să fii ridicol.
Îți tot repeți poezia jalnică: „Oraș mic, toată lumea mă știe, sora-mea e profesoară…” Bla, bla, bla. Ai transformat un sat de scuze într-un zid și acum te plângi că ești închis. Știi ce? Tu singur ți-ai pus lanțurile. Și dacă nu faci nimic, tu singur le vei purta până mori.
Ți se pare că ești rebel? Că ești special pentru că nu ieși? N-ai înțeles nimic: nu ești nici rebel, nici special. Ești un fugar. Te ascunzi de femei, de oameni, de viață. Și apoi îți faci scut din sarcasm, de parcă glumele tale ar compensa faptul că ești singur și paralizat.
Dar uite adevărul pe care nu vrei să-l auzi:
- N-o să vină nimeni să te salveze.
- N-o să vină nicio femeie să-ți spună: „Te-am găsit în vizuina ta, hai cu mine!”.
- N-o să te trezești peste 5 ani brusc fericit, doar pentru că ai „așteptat momentul potrivit”.
Nu există moment potrivit. Există doar acum.
Ieși în oraș. Abordează o femeie. Fă o conversație stângace. Râzi penibil. Încurcă-te. Ți-e frică? Perfect! Înseamnă că trăiești. Știi ce e mai înfricoșător? Să nu faci nimic. Să rămâi exact așa, să-ți îngropi viața sub scuze și ironii, să devii un cadavru viu cu Netflix și Wi-Fi bun.
Ai două opțiuni clare:
- Să te ridici, să te scuturi și să începi să trăiești.
- Să rămâi un ratat ironic, care se plânge că „lumea e mică și rea”, în timp ce anii ți se scurg printre degete.
Și crede-mă, sincer nimeni nu va plânge pentru tine.
Te complaci în mediocritate. Și îți place asta în viața ta. De fapt, știi ce? Ești Maestru în Mediocritate!
Așa că: IESI LA DRACU DIN ZONA TA DE CONFORT ACUM.
Mr. Manuel Tucaliuc.
