Masculinul se dezvoltă prin provocări. Femininul prin laudă.
În copilărie alți băieți te provocau ca să te inspire:
Pun pariu că nu ai curaj să te dai la tipa aia înțepată/ nu poți să mergi cu bicicleta mai mult de 30 de km / nu poți să sari peste gardul ăla / nu ai tupeu să răspunzi la telefon / nu te ține să te bați în ring cu George. Ca tu, să demonstrezi contrariu.
Dacă ai trecut peste provocările astea, ai trecut testul maturității. Odată ajuns la maturitate, există alte provocări dacă nu mai grele cel puțin de altă natură. Viața însăși e o provocare iar asta ne face să ne simțim vii.
Ca bărbați suntem animați de provocări. Un bărbat autentic nu se simte speriat de provocări. În haos are un calm de neclintit, nu reacționează la primul impuls, copilărește. El privește provocarea în față, meditează silențios apoi caută soluții benefice pentru ambele părți. Știe că asta e calea cea mai înțeleaptă și matură. Chiar dacă nu intră deodată în joc, asta nu înseamnă că e indiferent sau iresponsabil, deși așa lasă senzația de departe, el știe ce face. Un băiat în schimb este speriat de provocări.
Când provocarea e prea grea, intervine anxietatea. Când provocare e prea ușoară, intervine plictiseala. Îmi plac provocările cu risc calculat, să ne înțelegem. Trăim într-o societate unde avem niște norme sociale pe care vrem nu vrem trebuie să le respectăm. Ținem cont de aceste norme sociale. Totuși nu trăim într-o junglă socială.
Provocările ne călesc sau ne înalță?
Răspunsul e depinde. Depinde ce fel de provocare e, dacă într-adevar reprezintă o provocare și foarte important de la cine vine acea “provocare”. Cum ne raportăm la ea? Pentru că, una e să te provoace un coach profesionist care are e în toate facultățile mentale… te provoacă și te controlează la sânge să treci la acțiune și alta e să te provoace femeia de serviciu de pe casa scării la bârfă.
Am văzut mai demult un coach care provoca greșit clienții. În loc să-i determine să treacă la acțiune îi frustra într-un mod greșit. În plus era consecvent doar cu astfel de provocări. Iar alți coach începători împrumutau modelul ăsta al provocărilor mai departe, crezând că e o tehnică foarte bună pentru toată lumea, în orice context, chiar și în relația de cuplu. Provocările care se încadrează în limita normalului sunt cele care te stimulează să treci la acțiune într-un mod asertiv fără a-ți zgâlțâi stima de sine care poate fi uneori mai slăbită decât forța motivației, a energiei și a curajului. Poate să fie și cu umor, atâta timp cât are valențe pozitive, e de bine.
Chiar și provocările aparent enervante sunt venite că nişte cadouri care te îndeamnă să cauţi soluţii înainte de a împărtăşi soluţiile de echipă sau fie cu un mentor– de încredere, ales pe sprânceană. De fapt, provocările conţin adevărate comori, dacă e să te gândeşti mai bine, cel puţin aşa a fost pentru mine. Citește până la capăt articolul. Să ştii că nu e întâmplător că te provoci cu un anumit gen de oameni. La mijloc există un numitor comun, există o rezonanţă între voi.
Care e ultima frontieră privind provocările dintre oameni? Stocismul? Strict din punctul meu de vedere, stoicismul e la limita dintre provocările ortodoxe şi provocările neortodoxe.
De la stocism spre barbarisme nu e decât un pas. Dar…hei… de la copierea identităţii până la o crimă organizată în masă câți pași mai sunt? Tentant? Ei da! E un amuzament modern. Nici nu mă îndoiesc în privinţa unor înclinaţii abosolut normale ale unor „specialişti” care validează perfect acest mod de acţiune şi gândire. Doar în acest context. “Eu sunt coach profesionit!” Bineînţeles că eşti, se vede. Repet, doar în acest context. Până la urmă totul e contextual. În momentul în care nu mai e contextual şi e general atunci e un mare semn de întrebare.
Există cluburi de dezvoltare personală cu oameni foarte educaţi din România, evident cu substrat politic care au dat credit la provocări periculoase în colectiv. La mijloc banul a vorbit şi a corupt pe aproape orice căţel parlamentar. Bani rămaşi din fonduri parlamentare, am scris fonduri cu o nu cu u, distribuiţi aiurea pe distrageri, distracţii şi marketing gratuit. Bravo! Ceva de mirare? Deloc! Foarte frumos din partea lor. Ar trebui luaţi la tăvăleală, pe rând. Unul câte unu. Glumesc. Nu am vreme pentru aşa ceva.
În ultimul an şi în special în ultimele trei luni când am stat în Anglia am întâlnit provocări de tot soiul. Unele m-au enervat pe moment, altele m-au amuzat, unele le-am ignorat, altele le-am dresat. La un moment dat devii imun la tot ce se întâmplă în exterior. Mai ales în lumea internetului, într-o realitate virtuală, dacă e să faci un pas în spate sau în lateral, razi la mascaradă asta.
Dacă te crezi elefant te mai împiedici de un lup care latră la tine?
Ce faci tu ca elefant când vezi un lup….te simţi ameninţat de prezenţa lui? Da!? Păi cum tu aşa elefant puternic la valoarea ta, la prestanţa ta, dar vai nu se poate aşa ceva! Dacă te consideri un elefant cu valoare socială nu ar trebui să te simţi ameninţat numai pentru asta. În cazul de faţă… elefantul nostru parlamentar ce a făcut? Păi, fiind mânat de competiţie, a ieşit în evidenţă ca să se simtă util şi important în ochii veveriţei care fugea ca dracu de tămâie când vedea provocarea în faţă, speriată mai mult de predicţiile din mintea elefantului.
Acum câteva luni cineva mi-a spus:
Eşti în competiţie cu tipul ăla. Cu cine?? cu fetiţa aia? Mă faci să râd. Ăla nu reprezintă o ameninţare pentru mine. Nici nu ştiu dacă am cu cine să mă iau la trântă măcar intelectual sau fizic.
Aşa şi cu elefantul ăsta din parlament care a avut „adversar” pe măsură lui.
Studiu de câini parlamentari
Cum îți povesteam de elefantul de mai sus cu a lui câini parlamentari, am ajuns la niște concluzii. Iată-le:
Indiferent de zona geografică de provenienţă, au existat mai multe tipuri de câini parlamentari fiecare având instructajul făcut de acasă, cu beneficiile aferente de rigoare.
1-Câinii corcitură. Au fost acei câine care au avut mai puţine provocări între masculi. Erau foarte bine motivaţi din cauză că erau castraţi. Așadar erau dornici să-şi astupe nişte găuri din copilărie nerezolvate chiar dacă mai lătrau din când în când, se cunoașteau pe ei că scheunau de culpabilitate. Erau într-o disonanţă cognitivă interesantă. Cu cel puţin doi dintre ei, au ajuns într-un punct încât nu mai mârâiau deloc. Dacă mai mârâiau ştiau foarte bine că erau puşi cu botul pe labe şi la propriu şi la figurat. La un moment dat trăind cu ei sub acelaşi acoperiş, într-o seară gri, adunaţi în living la un pahar de vorba, unul dintre ei zice: băi, cum îşi bat unii joc de banii lor în timp ce se relaxa fumând nişte verzăciuni și numărând câte vânzări a făcut în ziua aia.
2-Câinii de rasă. Aceşti câini îşi păstrau aproape intactă integritatea, valorile morale. Câțiva rămâneau spectatori, uneori şi foarte buni colaboratori jucând pe două fronturi. Erau alerţi chiar dacă păreau degajați, îşi foloseau privirea periferică şi se cunoşteau că erau citiţi. Ia uite mă ce dresaţi sunt ăştia, îmi place de ei. O să îi bag pe toţi în cuşcă. Culegeau indicii verbale şi non verbale apoi dădeau raportul de pe departamentul unde erau repartizaţi, inclusiv la subsemnatul. Pe ăştia i-am mai luat la puricat şi mi-au mai spus câte ceva. Contra intuitiv am simţit vreo trei din ăştia în preajma mea la locul de muncă. Stăteau la doi metri distanţă de mine, probabil că ştiau că mai am din când în când câte un reflex; mă gândesc că de asta. Se holbau şi mă studiau că un obiect de artă. Mai străluceşte, mai trebuie şlefuit? Se uitau la mine parcă au întâlnit o vedetă. Asta e blank face, zise un căţeluş de acolo. Să-i dăm rapid raportul şefului, că să schimbăm strategia, ce facem?!
Raport de teren:
Dl. Andy Smith,
Manuel e blank face, nu schiţează niciun gest, nu are emoţii, e imun, non-reactiv şi ne ofticăm că nu reacţionează aşa cum vrem noi. Andy Smith: cum e posibil aşa ceva?! Eu pentru ce vă plătesc? Trebuie să îl inspirăm cu orice preţ chiar dacă vrea sau nu cu interes sau dezinteres, facem afaceri sau ce dracu!? Nu putem să îl inspirăm aşa uşor cu una cu două. Nu ştim ce cărţi a citit cu cine se mănâncă la antrenamentele lui când nu îşi ia telefonul la el, etc…. Trebuie însă să schimbăm strategia că să îl stârnim din alte unghiuri. Că şi eu şi alte 99 de persoane au încercat. Da, doar au încercat. Şi atât. Nu că le-a şi mers. Eu când mă jucăm cu trucurile alea ei încă nu ştiau pe ce planetă trăiesc. Ca să vezi! Iar (s)pionii ăștia deochiați după prima împărtăşanie parcă l-au prins pe Dumnezeu de mâna că au mai învăţ şi ei ceva nou. Sunt sigur că au şi o icoană deasupra capului cu un altar unde îl venerează. Chiar apropo, cine mai vrea să mai între în sistem, să mă contacteze. Se rezolvă, doar să îţi doreşti. Condiţia de bază: 40% e comisionul meu, că să nu ziceţi că nu v-am spus, dacă tot aţi insistat.
3-Câinii vagabonţi. Aşa zis şi câinii de cartier care ştiu orice cotlon, cei care au şcoala vieţii, nu au intrat din prima în joc. De ce? Pentru că ei ştiu ce înseamnă viaţa din cartier, sau lupta în sine ori în haită. Nu pentru că le-am tăiat elanul din secundă 2 cu o întrebare de baraj…. ia stai aşa mă, tu îmi miroşi a cățel parlamentar… cine e stăpânul tău?
Asta e la fel ca și în viața de cartier. Şi acolo să vezi provocări non-formale. Un bărbat de cartier va avea mai mult respect decât un papagal care a ieşit din colivie şi a fost dresat de sistemul din care face parte. Primul are integritate, al doilea e un guguştiuc fără coloana vertebrală. Ce să-i faci unui guguştiuc de colivie? Să treci prin el sau să îl laşi şi pe el să se bucure de joculeţe ca un copil mic? Atât de inofensiv!
Le mulţumesc pe această cale tuturor celor care mi-au dat şansa de a-mi accesa resursele din interior. Le sunt recunoscător. Nu sunt făcut din fer şi nici un bărbat cu fler nu e făcut din fer. Iar totul a întrecut orice măsură, până la ultima picătură.
Fiind propriu meu coach de 10 ani, nici unul nu a reuşit să mă muşte de fund, ha!
În ultima perioada am stat ca un spectator și am avut ce râde de „tabăra adversă” care am pus-o pe jar şi întreagă echipa de stânga care erau ca un butoi de emoţii pe front. Iar cei de dreapta total indiferenţi şi relaxaţi. Tu crezi că poţi clinti un bambus care are bine rădăcinile înfipte în realitatea lui? Ia mai gândeşte-te.
PS 1 – Uite un citat plin de relevanţă pe care l-am găsit pe facebook la cineva.
Nu interpreta greșit și aici. Facebook-ul e un instrument grozav de marketing dar şi o mare pierdere de vreme care te ţine captiv în filmul celorlalţi. Ar trebui să te bag într-o maşină de spălat să îţi spăl creierul de toate lucrurile inutile de genul ăsta:
„Oamenii vor uita ce ai spus, oamenii vor uita ce ai făcut, însă oamenii nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă.”
Cât de ridicol sună citatul asta? Mai citeşte-l odată. Serios. Mai citeşte încă o dată citatul ăsta. E rupt parcă dintr-o sectă cu Martorii lui Iehova. Ar fi bine pentru tine să nu iei prea în serios orice bullshit de pe internet.
Mai multe despre programarea socială pe Facebook, într-un alt episod care e menit să îţi deschidă ochii în realitatea cui trăieşti tu.
PS 2 – Nu mai staţi aşa flexaţi, fiţi relaxaţi.
MANUEL TUCALIUC
